Instruire vs. Educare

Avem nevoie de discuţii din care să răsară idei sau semne de întrebare. Avem nevoie să ne folosim timpul construind, nu demolând, dar acele construcţii să dăinuie în timp. Avem nevoie să întâlnim oameni care să scoată ce e mai bun din noi, care să ne ajute să evoluăm. Şi când evoluăm împreună, mişcăm tot împreună societatea spre ceea ce ne dorim să fie.

Discutam recent cu un foarte drag coleg, Andrei Neştian şi rodul discuţiei noastre trebuie neapărat diseminat! Pe scurt: există diferenţă între a instrui şi a educa? Hai să vedem împreună!

A instrui provine etimologic din latină. Instro, instruere = a construi, a aranja, a mobila, dar înseamnă şi a introduce, a îndesa ceva într-o structură deja existentă.

A educa provinde tot din latină. Educo, educare = a creşte, a cultiva, a forma. Dar şi educo, educere = a scoate, a ridica, a înălţa.

Noi folosim în relaţie de sinonimie cele două verbe, dar ele exprimă noţiuni fundamental opuse. Că le folosim la nivel lingvistic, „nu ar fi bai”! Dar, în cazul nostru, aici chiar se potriveşte expresia că practica ne omoară!

Hai să medităm un pic la felul în care învăţământul românesc este fundamentat. Cam care este procentul de instruire şi care este cel de educare, pe fiecare ciclu de studii? Dacă prin instruire vedem construirea, dar şi adăugarea de cărămizi, atunci de câte cărămizi avem nevoie pentru a forma o structură rezistentă? Se ridică, însă, şi o a doua întrebare: pentru ce construim? Nu cumva ca la un moment dat să folosim acea construcţie în vederea obţinerii unor rezultate anticipate? Atunci, poţi obţine acele rezultate dacă nu educi? Prin educare te opreşti un pic din construit, priveşti de la înălţimea construcţiei la care ai ajuns, înţelegi un pic efortul pe care l-ai parcurs şi scoţi din structura creată anterior răspunsurile pentru care ai început, de fapt, acea construcţie, vezi efectele, formezi deprinderile. Închipuiţi-vă o muncă doar de zidire. Oare nu poate fi asimilată îndrăznelii înaintaşilor noştri de a construi Turnul Babel pentru a fi egali cu Divinitatea? Şi ce s-a întâmplat cu acea construcţie? A fost dărâmată, iar constructorii pedepsiţi! Deci, doar a instrui nu poate fi ceva bun.

Să nu înţelegeţi, însă, că nu avem nevoie de instruire! O, avem! Mai ales în clasele mici, când se porneşte de la ţinerea stiloului în mână şi învăţarea ABC-ului. Acestea nu pot fi deprinse altfel! În primii ani procentul de instruire este net mai mare decât cel de educare, dar nu este niciodată 100%! Înveţi ABC-ul prin instruire, dar scrii apoi cuvinte şi formezi propoziţii prin educare. Însă în învăţământul superior logic ar fi să creşti procentul de educare. Pentru ce alegi să urmezi şi studiile universitare? Doar ca să fii instruit? Într-o Eră digitală poţi fi instruit lejer şi pe altă planetă fiind. Informaţia este la un click distanţă! Atunci de ce ai nevoie? De educare! Vrei să înveţi să faci ceva, să îţi formezi nişte abilităţi/capabilităţi, să îţi creezi atitudini. Este inadmisibil ca la sfârşitul unui ciclu de studii de licenţă să nu bifezi nimic în aceste direcţii, însă să fii intoxicat statistic cu tone de informaţii. Unde ar trebui să înveţi să le aplici şi mai ales cum să le aplici? În „câmpul muncii”? Grea povară punem pe umerii bieţilor angajatori!

Haideţi să deschidem ochii – ca societate! Haideţi să vorbim mai mult, dar să nu batem câmpii! Haideţi să schimbăm idei! Haideţi să creştem şi în interior! Haideţi să ne instruim cu cărămizi bune! Şi, foarte important: haideţi să alegem să ne educăm! Închipuiţi-vă ce salt uriaş s-ar obţine chiar pe termen scurt!

Culorile vieţii mele

Iubesc culoarea. Iubesc fiecare culoare şi toate împreună. Iubesc oamenii care nu se sfiesc să poarte culori, să se exprime prin culoare. Îi văd de departe - pentru că nu pot trece neobservaţi - şi le zâmbesc întotdeauna! Asemenea luminii, mă regăsesc în acele persoane pe aceeaşi lumină de undă şi acelaşi indice de refracţie! Cred cu putere că atunci când iubeşti lumina, iubeşti şi culorile care rezultă din ea. Şi cum întunericul este absenţa luminii, văd persoanele care refuză culoarea ca fiind mai reci, mai rezervate, mai monotone. Dar nu e nimic rău să existe şi unii, şi ceilalţi! Închipuiţi-vă cum ar fi să fim toţi ca nişte explozii solare! Ne-am pârjoli unii pe ceilalţi!

Culoarea, însă, nu este doar pe noi, în hainele noastre. Eu cred că ea este în primul rând în sufletul nostru. Un suflet colorat este un suflet luminos. Lumina a trecut dincolo de tine şi ţi-a luminat viaţa! 

Eu am trei sori în viaţa mea: Mihai, Mateea şi Eva (luaţi strict în ordinea apariţiei în viaţa mea!)! Cine are un copil va înţelege perfect ce spun. Până să apară ei, viaţa mea orbita haotic, fără sens şi fără finalitate. Ei mi-au dat lumina de care aveam atâta nevoie, atunci când o pierdeam, poate, pe a mea. Şi, deşi pare ciudat să orbitezi trei sori - fapt ce ar contrazice legile fizicii, iată că legile sufletului o permit! O mamă cu mai mulţi copii este de atâtea ori mai luminoasă, pentru că are multiplu de sori în viaţa ei! Şi, primind lumina de la ei, nu doar o reflect, ci, asemenea curcubeului, ea iese prin mine cu indici de refracţie diferiţi, într-o paletă de măcar şapte culori cunoscute.

Aşa că nu vă uitaţi ciudat la oamenii "coloraţi" care trec pe lângă voi! Bucuraţi-vă pentru ei! Înseamnă că au în viaţa lor măcar un soare!

Despre eclipsă şi nu numai

29 aprilie - a doua eclipsă de luna aceasta, însă singura eclipsă de soare! Prilej de discuţii şi de simulări în familia Manolică. Demonstraţii cu resurse improvizate: o îngheţată la cornet, pumnul meu şi pumnul Evei. Îngheţata era Pământul, pumnul meu era Luna şi pumnul Evei era Soarele. De ce aşa?! De ce nu! 

Cât de frumoase sunt discuţiile când te plimbi agale prin Iaşul nostru minunat! Un pic incomod, totuşi când eşti pe tocuri prin centrul oraşului, dar cine sunt eu să cârtesc... 

Însă Eva a mâncat îngheţata şi nu ne mai iese eclipsa!

Lăsaţi, dragele mele, noi eclipsăm eclipsa!

Ultimul bucheţel de păpădii

Mereu mi-am dorit să îmi crească odată copiii! Mă şi vedeam cu ochii minţii relaxată dintr-odată, fără veşnicul strigăt „Mama!”, fără cerinţe imperative de tipul „Mama, vreau...!”, fără tone de întrebări, fără sculat noaptea, fără cărat în braţe... Dar mereu mi-am fixat obiective mici, pe termen scurt: mă voi relaxa când vor învăţa să se dea jos din pat în picioruşe, nu în cap sau când vor mânca singuri, iar mâncarea să ajungă în ei, nu pe pereţi. Toate acele mici obiective, incredibil, au fost atinse! Sau aproape toate. Dar acum mi-e atât de dor de perioada aceea! Mi-e dor de tălpiţele lor mici, mi-e dor de gura fără dinţi, mi-e dor de gura ştirbă şi de Zâna Măseluţă, mi-e dor de vasele sparte şi de mâncarea căzută pe covor...

Acum au crescut. Se închid în camerele lor, îmi pun pe uşă mesaje de „Nu intra!”, şuşotesc între ei complice, dar nu şi cu mine... Mai nou, nu mai vor cu noi la plimbare şi nici măcar în vacanţe! Au crescut şi fiecare fază care cândva mă amuza sau mă irita e dusă şi ea... Înseamnă că, poate, nu doar obiectivele pe termen scurt au fost atinse. Oare nu a trecut şi acel termen lung? Oare nu a trecut o parte din viaţă în aşteptarea vremurilor de relaxare?

Ieri am postat pe Facebook o poză cu un câmp de păpădii. Azi, când am revăzut-o, m-a străfulgerat o idee ca un pumnal în inimă! De 15 ani am tot primit ba de la unul, ba de la toţi copiii mici buchete improvizate din flori sau frunze adunate de prin plimbările noastre. Marea majoritate erau chiar păpădii, dar adunate în buchete mai mari sau mai mici, întotdeauna îmi erau oferite cu nespusă dragoste şi însoţite obligatoriu de o strânsă îmbrăţişare. Mereu se întorceau vigilenţi să vadă ce am făcut cu ele şi mereu trebuia să le duc cu grijă până acasă şi să le pun în apă. Dar anul acesta doar Eva mi-a mai dăruit un bucheţel de păpădii. Mihai şi Mateea nu... Eva venea ca albina la stup şi pleca să mai caute nu polen, ci câte o floricică pentru mama ei. La final, însă, am uitat buchetul pe o bancă şi abia acasă mi-am dat seama, când ea m-a întrebat. Mi-am cerut iertare, văzând-o tristă şi i-am promis că pe următorul nu îl voi mai uita! Dar azi îmi pun fireasca întrebare: dacă acel buchet a fost ultimul buchet al Evei? Dacă nu va mai fi o altă dată? Dacă până data viitoare „creşte”, la fel ca fraţii ei şi nu va mai considera că a aduna păpădii pentru mama este ceva frumos? Dacă bucheţelele de păpădii vor deveni, ca atâtea altele, dulci amintiri ale copilăriei lor?

Mi-am dorit să treacă timpul şi timpul a trecut! Dar niciodată nu mi-am dorit cu adevărat să treacă timpul şi peste copii! Sau, oare, nu cumva asta mi-am dorit?