Mereu mi-am dorit să îmi crească odată copiii! Mă şi vedeam cu ochii minţii relaxată dintr-odată, fără veşnicul strigăt „Mama!”, fără cerinţe imperative de tipul „Mama, vreau...!”, fără tone de întrebări, fără sculat noaptea, fără cărat în braţe... Dar mereu mi-am fixat obiective mici, pe termen scurt: mă voi relaxa când vor învăţa să se dea jos din pat în picioruşe, nu în cap sau când vor mânca singuri, iar mâncarea să ajungă în ei, nu pe pereţi. Toate acele mici obiective, incredibil, au fost atinse! Sau aproape toate. Dar acum mi-e atât de dor de perioada aceea! Mi-e dor de tălpiţele lor mici, mi-e dor de gura fără dinţi, mi-e dor de gura ştirbă şi de Zâna Măseluţă, mi-e dor de vasele sparte şi de mâncarea căzută pe covor...
Acum au crescut. Se închid în camerele lor, îmi pun pe uşă mesaje de „Nu intra!”, şuşotesc între ei complice, dar nu şi cu mine... Mai nou, nu mai vor cu noi la plimbare şi nici măcar în vacanţe! Au crescut şi fiecare fază care cândva mă amuza sau mă irita e dusă şi ea... Înseamnă că, poate, nu doar obiectivele pe termen scurt au fost atinse. Oare nu a trecut şi acel termen lung? Oare nu a trecut o parte din viaţă în aşteptarea vremurilor de relaxare?
Ieri am postat pe Facebook o poză cu un câmp de păpădii. Azi, când am revăzut-o, m-a străfulgerat o idee ca un pumnal în inimă! De 15 ani am tot primit ba de la unul, ba de la toţi copiii mici buchete improvizate din flori sau frunze adunate de prin plimbările noastre. Marea majoritate erau chiar păpădii, dar adunate în buchete mai mari sau mai mici, întotdeauna îmi erau oferite cu nespusă dragoste şi însoţite obligatoriu de o strânsă îmbrăţişare. Mereu se întorceau vigilenţi să vadă ce am făcut cu ele şi mereu trebuia să le duc cu grijă până acasă şi să le pun în apă. Dar anul acesta doar Eva mi-a mai dăruit un bucheţel de păpădii. Mihai şi Mateea nu... Eva venea ca albina la stup şi pleca să mai caute nu polen, ci câte o floricică pentru mama ei. La final, însă, am uitat buchetul pe o bancă şi abia acasă mi-am dat seama, când ea m-a întrebat. Mi-am cerut iertare, văzând-o tristă şi i-am promis că pe următorul nu îl voi mai uita! Dar azi îmi pun fireasca întrebare: dacă acel buchet a fost ultimul buchet al Evei? Dacă nu va mai fi o altă dată? Dacă până data viitoare „creşte”, la fel ca fraţii ei şi nu va mai considera că a aduna păpădii pentru mama este ceva frumos? Dacă bucheţelele de păpădii vor deveni, ca atâtea altele, dulci amintiri ale copilăriei lor?
Mi-am dorit să treacă timpul şi timpul a trecut! Dar niciodată nu mi-am dorit cu adevărat să treacă timpul şi peste copii! Sau, oare, nu cumva asta mi-am dorit?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu